loading

MAMELONUL DE TRAVERTIN (VECHILE BAZINE ROMANE)

Chiar si dupa perioada romană, în care termele reprezentau construcţii arhitectonice fastuoase, după cum o dovedesc cercetările arhiologice,  pe mamelon au existat şi în Evul Mediu unele amenajări.

Iată ce scrie Conrad Iacob Hiltebrandt în 1658: “Acolo (pe mamelon n. n.) se afla o casă stricată în care erau diferite cămăruţe, dar în ele nu se găsea nimic, pe pereţi erau mâzgălite multe nume”. În timpurile mai recente, în partea vestică a mamelonului, spre baza veche de tratament, exista o bisericuţă de care localnici îşi mai aduc aminte. La darâmarea ei o bună parte din moloz a fost aruncat în bazinul roman fasonat.

Dupa colonizare, constructori romani nu au recurs la utilizarea bazinului natural în balneaţia organizată, foarte probabil datorită faptului că emergenţa nu mai deversa liber, nivelul apei termominerale fiind stagnant la adâncimea de 2-2.5 m faţă de platou.   Renunţând la fasonarea şi amenajarea bazinului natural, care pe lângă accesul dificil până la oglinda apei, mai prezenta probabil şi dezavantajul unui fund adânc şi neragulat, romanii adopta o soluţie ce dovedeşte o competenţă tehnică remarcabila: sapă în travertin, la 3 m NE de bazinul natural, în fosta vale de scurgere a emergenţei naturale, un bazin de balneaţie, pentru care va fi utilizat în continuare termenul de bazinul fasonat roman.

Înainte de începerea lucrărilor IMFBRM, existenţa acestui bazin ca atare nu era cunoscută de hărţile topografice fiind figurate doar doua adâncituri de formă neregulată. Neindentificarea bazinului roman se datorează mascării conturului sau regulat, geometric, de către prăbuşirile de sol de pe mamelon, de vegetaţie maruntă şi de faptul că bazinul era colmatat până la 0.5-0.7 m de suprafaţă.

Stabilindu-se, cu ocazia cercetări detaliate a mamelonului, faptul ca această a doua  adâncitură reprezintă de fapt partea superioară a unui bazin riguros dreptunghiular (6×3 m) săpat în travertin, de evidentă natură antropică, interesul hidrogeologic al problemei a determinat IMFBRM să se adreseze Muzeului Judeţean Hunedoara-Deva pentru obţinerea acordului de decolmatare a bazinului de balneaţie roman.

Lucrările de degajare care s-au efectuat parţial sub asistenţa Muzeului din Deva, au început în zona din aval de bazinul roman, unde a fost identificat canalul de scurgere al apei termominerale, cu un diametru de cca. 30 cm, având pardoseala daltată cu elemente hexagonale de gresie cretacică şi acoperisul în ardadă, realizat din bolţari fasonaţi din aceaşi rocă. La cca.7 m aval de marginea bazinului, canalul, care prezintă evidente urme de curgere (depuneri de travertin), se desface în două braţe, care nu au putut fi urmărite mai departe, din cauza marelui volum de săpătură necesar. În partea vestică a bifurcaţiei canalelor, la un nivel superior, a fost degajată o mica platformă orizontală, traversată de un şant cu funcţionalitatea necunoscută.

Cea de a doua etapă a săpăturilor, care avea în vedere clarificarea sistemului de alimentare al bazinului cu apă termominerala, s-a concentrat asupra peretelui din amont (sud-vestic), care a fost degajat pe toata laţimea şi adâncimea bazinului.

Adâncimea  s-a dovedit a fi de asemenea de 3 m, la nivelul acestui perete. (Este interesant de remarcat că romanii, care nu cunoşteau sistemul metric, au utilizat dimensiunile riguroase de 6x3x3 m la săparea acestui bazin).

Degajarea peretelui din amont, de formă pătratică, a relevat existenţa unui şant orizontal cu lăţimea de cca. 20 cm şi aceeaşi adâncime, săpat la 40 cm de marginea superioara a bazinului. Faptul că şanţul se continua în partea stângă şi în dreapta şi în pereţii longitudinali, la acelaşi nivel, pe toată porţiunea degajată (cca. 1.5 m) de-a lungul acestor pereţi, îndreptăţeşte presupunerea că el servea la încastrarea unui acoperiş, alcătuit probabil din grinzi de lemn şi prevăzut cu un luminator.

Fundul bazinului prezintă uşoară pantă spre nord-est şi mai păstrează din loc în loc dale rotunde si ovoidale, cu dimensiuni de 10-15 cm, din gresie cretacica, cu care a fost pavat probabil întregul radier al bazinului. În părţile laterale sunt săpate în travertin două banchete, având lăţimea de 30 cm şi înăltimea de 35 cm de la pardoseală.

În partea centrală a peretelui frontal a fost identificată o deschizătură săpată în travertin pe înălţimea cuprinsă între pardoseală şi şanţul de încastrare al acoperişului bazinului, având partea superioară în arcadă, limitată în partea inferioară de două praguri cu lăţimea de 20 cm.

Partea centrală a deschizăturii are lăţimea cea mai mare (1.20 m) şi forma trapezoidală frântă, iar partea inferioară este asimetrică, decupată lateral în dreapta sub forma unui dreptnghi vertical cu dimensiunile de 0.60 x 1.20 m. Degajând în continuare pământul din această deschizătură, s-a constatat că în interior spaţiul se lărgeşte, descoperindu-se o cameră (nişă), cu lungimea de 1.9 m şi lăţimea de 1.6 m având tavanul în boltă şi două cornişe laterale, extinse pe toată lungimea camerei. (În interior a fost găsit fragmentul triunghiular desprins din colţul în unghi drept din colţul deschizăturii.). Fundul nişei este mai jos cu un metru faţă de radierul bazinului şi are o formă neregulată, aprox. de copaie, săpată astfel pentru a degaja o fisură ce se continuă în bolta nişei şi pardoseala bazinului fasonat. Din cauza adâncirii fundului camerei sub nivelul bazinului, înălţimea ei atinge 3.40 m până la boltă. În cornişele laterale, a căror lăţime este de 30 cm sunt săpate puţin sub nivelul fundului bazinului fasonat 6 găuri simetrice, câte 3 în fiecare cornişă, utilizate după toate probabilităţile la incastrarea unei platforme din lemn, aproximativ la nivelul fundului bazinului.

Grosimea peretelui care desparte camera (nişa) de bazinul fasonat, este de 28 cm. (porţiunea haşurată vertical în figura 2). În partea inferioară, dreptunghiulară (haşurată orizontal) a deschizăturii, în pereţii laterali sunt săpate până la fundul bazinului două caneluri verticale, cu adâncime şi lăţime de 5 cm. Forma riguros geometrică a acestor caneluri simetrice justifică presupunerea că ele au servit la încastrarea unor stavilare (din lemn?), îmbinate între ele după acelaş principiu de nut-fede, în funcţie de necesităţi prin scoaterea sau adăugarea unor lamele. Obturarea totală a deschizăturii dreptunghiulare determină deversarea apei la înalţimea de 1.20 m faţă de nivelul fundului bazinului, ceea ce furnizează informaţia că nivelul piezometric al sursei este situat la cel mult 2.50 m adâncime în raport cu platoul mamelonului şi marginea bazinului natural, după cum s-a specificat anterior.

Referitor la partea superioară, în arcadă, a deschizăturii, judecând după cele două praguri laterale de 20 cm fiecare, aceasta era probabil închisă printr-o lespede decorativă (basorelief), sau o piatră votivă astfel că singura porţiune liberă a peretelui prin care deversa apa termominerală era trapezul neregulat cu baza inferioară de 1.20 m baza superioară de 0.9, şi părţile laterale frânte, de 0.3 + 0.5 m.

Ţinând cont de toate aceste elemente, rezultă că nişa (camera) în boltă îndeplinea funcţia dublă de captare-rezervor de apă termominerală, separată printr-un stavilar din bazinul de balneaţie. Existenţa platformei din lemn şi a cornişelor laterale sugerează însă şi utilizarea ei pentru băi, de către un număr restrâns de persoane favorizate (erau în amont de bazinul fasonat), care puteau sta fie în picioare pe platformă în apă adâncă de cca. 1.2-1.3 m, fie şezând pe cornişele laterale în apă adâncă de cca. 0.5m.                                    Din colţul din dreapta al nişei rezervor, porneşte în direcţia planului de fisurare către bazinul natural un tunel parţial colmatat, care se îngroapă cu un unghi de cca. 45°. Explorarea acestui tunel, având lăţimea de cca. 75 cm, a arătat că acesta se curbează către vest şi că debuşează după 9 m (măsuraţi în pantă) într-o excavaţie ceva mai mare, din care pleacă sub un unghi de aproximativ 90°, două galeri una în direcţia sud, cealaltă în direcţia vest. Galeriile au şi ele lăţimea de cca. 70 cm şi înălţimea necunoscută din cauza umpluturii, care de altfel le face şi impracticabile. Ele au putut fi urmărite doar la lumina lanternei pe distanţa de 7-8 m (galeria sud), respectiv 6-7 m (galeria vest). Galeria sudică nu se opreşte însă la această distanţă, ci coboară cu o uşoară pantă, iar galeria vestică are în capăt un puţ cu adâncime necunoscută.

Ambele galerii, având pereţii rotunjiţi de curgerea apei, urmăresc fracturile prezente în travertinul mamelonului, respectiv falia Geoagiu (galeria vest) şi falia B (galeria sud) şi reprezintă fară îndoială galerii naturale, formate prin lărgirea fracturilor în urma acţiunii de dizolvare a apelor termominerale. Intervenţia umană în realizarea lor este exclusă datorită faptului că ele se situează la cca. 3-4 m adâncime sub nivelul de deversare al stăvilarului nişei rezervor, fiind prin urmare înecate în perioada execuţiei captării romane.

Elementele nou descoperite în zona mamelonului de travertin de la Geoagiu, permit reconstituirea cel puţin parţială a fucţionalităţii fostelor terme romane. Apa termominerală vehiculată prin galeriile naturale subterane era stocată într-o captare-rezervor (1.6×1.9×3.4 m) săpată în travertin de unde deversa prin stăvilar reglabil într-un bazin de balneaţie acoperit (3x6x3 m), fasonat în aceeaşi rocă şi în care nivelul apei se situa la 1.2-1.3 m. Peretele din aval al bazinului nu a mai putut fi degajat de umplutură, dar este de asteptat ca şi aici să fie identificat un stavilar, care permitea atât reglarea nivelului în bazin, cât şi scurgerea sa totală. Apa de balneaţie este evacuată printr-un canal îngropat care se desface în două ramnificaţii la cca. 7 m aval de bazin. Îm afara capacităţilor de balneaţie propriu-zise, termele romane mai includeau clădiri cu diverse destinaţii, dintre care fundaţia uneia, cu dimensiunile de cca. 10×30 m mai poate fi recunoscută la marginea sudică a platformei mamelonului, săpată în travertin. Captarea romană a funcţionat cel puţin până îm secolul XVII când Conrad Iacob Hiltebrandt o descrie în felul următor: „apa venea dintr-un deal pe o câmpie şi era potrivit de caldă (…) acolo unde cădea apa cu repeziciune, se afla sus o stâncă îngustă de piatră, unde puteau sta două persoane spate la spate, iar jos esra un spaţiu mare, în formă de dreptunghi, în care se putea înota, cu apă până aproape de gât. Comisarul nostru sărea şi se bălăcea adesea înăuntru ”.

Se recunoaşte fără dificultate in această succintă prezentare, stăvilarul cu deversor şi bazinul fasonat roman. Textul mai conţine de asemenea o informaţie foarte utilă, respectiv că apa: „era potrivit de caldă”, ceea ce înlătură ipoteza unui declin termic al apelor în decursul secolelor. Nu acelaşi lucru se poate spune însă în legătură cu declinul hidrogeologic al sursei, care dispare în secolele următoare, probabil înainte de jumătatea secolului XIX întrucât memoria localnicilor nu o mai reţine nici măcar în tradiţia orală.

Blog de turism

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *