loading

Outdoor – Posibilități de Agrement

Outdoor – Posibilități de Agrement

_
Cascada din Geoagiu Bai

Cascada din Geoagiu este situata în partea sud-estica a stațiunii, aproape de centrul orașului.

Accesul se poate face prin 2 cai, fie pe poteca ce coboara din drumul ce duce spre orasul Geogiu, cascada fiind vizibila din drum, fie din stațiune, pe o straduta ingusta ce se desprinde de drumul ce leaga Hotelul Diana de centrul civic al statiunii.

Cascada in sine nu este mare insa cu siguranta este spectaculoasa si merita plimbarea de 15 minute pana la baza ei.

Cetatile dacice din zona Costesti

Construite în stilul murus dacicus, cele şase fortăreţe dacice din Munţii Orăştie, din România, au fost ridicate între secolul I î.Hr. şi secolul I d.Hr. pentru protecţie contra cuceririi romane.

Rămăşiţele lor extinse şi bine păstrate prezintă o imagine a Epocii Fierului viguroase şi inovative.
Cele şase fortăreţe (Sarmizegetusa Regia, Luncani – Piatra Roşie, Costeşti – Blidaru, Costeşti – Cetăţuie, Căpâlna şi Băniţa) care au format sistemul defensiv al lui Decebal, fac acum parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO.

Cetatea Devei

Cetatea Devei este o cetate aflată pe un deal vulcanic de pe teritoriul oraşului Deva, România. Ea datează din anul 1269. În anul 1784, în timpul răscoalei lui Horea, stăpânii cetăţii au opus rezistenţă atacurilor iobagilor şi minerilor din Munţii Apuseni.

Sub dealul cetăţii se află Palatul Magna Curia (azi sediul Muzeului Civilizatei Dacice si Romane), construit în secolul XVI cu aspect de bastion. Transformat de Gabriel Bethlen în 1621, Magna Curia a dobândit o înfatisare prevalent baroca în sec. XVIII, când i se adauga o scara monumentala dinspre parc si un balcon.

Astăzi Cetatea Devei este reconstruita dupa ce a fost distrusa în urma unei explozii produse în anul 1849 în magazia cu praf de puşcă a fortăreţei.

Castelul Corvinilor

Castelul Corvinilor, numit şi Castelul Huniazilor sau Cetatea Hunedoara este un castel din Hunedoara, cel mai important monument de arhitectură gotică din Transilvania.
A fost ridicat în secolul XV de către Iancu Hunedoara, pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaşti. Este o construcţie impunătoare, cu acoperişuri înalte şi divers colorate, cu turnuri şi turnuleţe, ferestre şi balcoane împodobite cu dantelara pietrei cioplite. Castelul a fost restaurat şi transformat în muzeu.

Fiind una dintre cele mai mari şi vestite proprietăţi ale lui Iancu de Hunedoara, castelul cunoaşte în timpul acestuia însemnate transformări. El devine astfel o somptuoasă locuinţă, nu numai un punct strategic întărit. Cu trecerea anilor, diverşii stăpâni ai castelului i-au modificat înfăţişarea, îmbogăţindu-l cu turnuri, săli şi camere de onoare. Galeria şi donjonul – ultimul turn de apărare (turnul „Ne boisa” = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Iancu de Hunedoara, precum şi Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr de la curtea castelului) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părţi ale construcţiei. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepţii), Turnul buzduganelor, Bastionul alb care servea drept depozit de bucate şi Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereţi (printre ele se găsesc şi portretele domnilor Matei Basarab din Ţara Românească şi Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai desluşeşte destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că îşi trag numele urmaşii lui Iancu de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Iancu de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă.
Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ţinut de cuvânt. Se spunea că inscripţia de pe zidul fântânii inseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conţinutul descifrat de specialişti este Cel care a scris această inscripţie este Hasan, care trăieşte ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică.

Cetatea Sarmizegetusa

Capitala regatului dac, construită probabil la mijlocul secolului I î. Hr., cuprindea în perimetrul său cetatea, zona sacră şi aşezarea civilă. Referitor la cetatea Sarmizegetusa Regia, putem afirma că zidurile ei, ridicate în tehnica „murus Dacicus”, înconjurau un mamelon aflat la 1000 de metri altitudine, respectând configuraţia terenului. După cucerire, romanii au reamenjat cetatea, mărindu-i suprafaţa, fără a respecta însă traseul zidurilor dacice sau tehnica de construcţie a acestora.
La cca. 100 m est de cetate, pe două terase, se află zona sacră, la care duce un drum pavat cu lespezi de calcar, calea de acces terminându-se într-o piaţetă. În acest spaţiu au fost amplasate sanctuare de plan rectangular şi circular, unele fiind construite din piatră de calcar, iar altele din andezit.

Aşezarea civilă formată din cartierele de est şi de vest, se întindea pe câteva zeci de terase, constituind cel mai amplu complex de locuire dacică documentat până în prezent. Aici se aflau grupuri de locuinţe, ateliere meşteşugăreşti, depozite, hambare, instalaţii de captare şi distribuire a apei potabile. Într-una din aceste locuinţe a fost descoperit celebrul vas ceramic cu ştampila „DECEBALUS PER SCORILO”.

Cetatea Costeşti – Cetăţuie

Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6–8 m şi cu o înălţime de 2–2,50 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul şi terasele. Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii de piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală, din piatră fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn.

Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrului de la Bucium.

Cetatea Costeşti - Blidaru

Blidaru, platou situat la SV de com. Orăştioara. de Sus (jud. Hunedoara), la alt. de 705 m, unde se află ruinele cetăţii dacice cu acelaşi nume, integrată în principalul nucleu al sistemului defensiv antiroman din zona Munţilor Orăştiei. Situată pe culmea Blidaru, la o altitudine de 703 m, fortificaţia cuprinde două incinte, unite între ele, având împreună şase turnuri puternice de observaţie.

Piatra Roşie

Înălţime submontană (832 m alt.) în zona Munţilor Orăştiei, situată pe teritoriul com. Boşorod (jud. Hunedoara), pe al cărei platou a fost ridicată o cetate dacică datată la finele sec. 1 a. Chr. şi în sec. 1 p. Chr. Cetatea a fost prevăzută cu o dublă fortificaţie. Cetatea, ridicată din piatră, are formă patrulateră, cu laturile de 102 x 45 m, fiind prevăzută cu patru turnuri de apărare, situate în colţurile incintei, iar un al cincelea fiind situat la mijlocul laturii de est a fortificaţiei.

Aşezarea de la Feţele Albe

Situată pe coasta de sud, însorită, a dealului Muncelului, despărţită fiind, printr-o vale îngustă de înălţimea pe care se păstrează ruinele de la Sarmizegetusa Regia. Alături de construcţiile civile trebuie remarcată existenţa aici a unui sanctuar circular cu stâlpi de piatră, descoperit pe terasa a IV-a. El a fost distrus, ca şi aşezarea, în urma unui mistuitor incendiu ce a avut loc, foarte probabil, în timpul celui de-al doilea război daco-roman (105 – 106 d. Hr.).

Casa Memoriala Aurel Vlaicu

Aurel Vlaicu (n. 19 noiembrie 1882, Binținți, lângă Orăștie, județul Hunedoara – d. 13 septembrie 1913, Bănești, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator și pionier al aviației române și mondiale. În cinstea lui, comuna Binținți se numește astăzi Aurel Vlaicu.

La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munții Carpați cu avionul său Vlaicu Ii, s-a prăbușit în apropiere de Câmpina, se pare din cauza unui atac de cord.

În anul următor prietenii săi Magnani și Silișteanu finalizează construcția avionului Vlaicu III, și cu ajutorul pilotului Petre Macavei efectueaza câteva zboruri scurte. Autoritățile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este expediat la Berlin. A fost văzut ultima dată în anul 1940.