loading

Alături de Herculane şi Călan, Geoagiu – Bai, se bucura de privilegiul inalienabil de a reprezenta una dintre cele mai vechi exploatări balneare de pe teritoriul ţării, datând din perioada colonizării romane, când staţiunea purta numele de Termae Dodonae.

După părerea specialiştilor însă, utilizarea terapeutică a surselor de aici este şi mai veche, respectiv din epoca anterioară colonizării, când localnici foloseau apa termominerală ce izvora din abundenţă la Germisara, considerat toponimic geto-dac („germi”=cald, fierbinte – „sara”=apă, izvor).

Un argument în sensul folosirii băilor înainte de venirea romanilor îl constituie monedele (Thasos, Apollonia, Dyrrachium, denari republicani, Vespasian, etc.) descoperite la Geoagiu, piese folosite de societatea geto-dacă drept valori de schimb în tranzacţiile comerciale.

Este neîndoielnic că ocupaţia romană a dat un nou impuls dezvoltării băilor existente la Germisara, atât din cauza faptului că localitatea se află în apropierea principalului drum de acces de la Dunăre spre principalele exploatari de aur și argint de la Rosia Montana, cât mai ales datorită interesului guvernanţilor romani de a-şi recupera prin balneaţie numeroşii soldaţi, schilodiţi în urma rănilor căpătate în frecventele campanii militare în care erau angajate legiunile romane.

Este foarte probabil faptul că, în aceste condiţii, balneaţia de recuperare medicală constituia o politică de stat a imperiului roman şi nu o simplă problemă de agrement, judecând după numeroasele ruine de terme romane răspândite pe teritoriul Europei şi în spaţiul mediteranean.

Informaţii interesante furnizează A. Pricăjan cu privire la etapa romană a istoricului băilor Geoagiu: „Tabula Peutingeiana” consemnează pe marele drum imperial dintre Dierne (Orşova), capitala Sarmizegetusa, Apullum şi Porolissum, localitatea Germisara, în apropiere de Ulpiatraiana, cunoscută şi lui Ptolemeu.

Băile Germisarei (greşit denumite Thermae Dodonae) se situau în zona unde există astăzi staţiunea Geoagiu Băi. Săpăturile arheologice au scos la iveală unele urme de construcţii din zid, mai important fiind, un bazin săpat în placa de travertin, depus de apa termominerală (ca la Aque Călan), având un diametru de 7.59m. Acesta se umplea de la izvoarele naturale printr-o conductă din tuburi de teracotă, marcate cu ştampila lui Lucretius Aquila (care conducea legiunea de soldaţi a-XIII-a Gemina), constructorul instalaţiilor balneare.

Ca o dovadă a importanţei acordate băilor de către romani, care trebuie să fi fost folosite cu multă vreme înainte de populaţia băştinaşă, sunt capitelurile de coloană descoperite, sculpturi, precum şi tablitele votive și monedele aruncate de bolnavi în izvoare şi deci închinate zeilor tămăduitori sau protectori ai apelor vindecatoare. În raport cu valoarea şi importanţa tablitelor și monedelor, se presupune că, în Germisara, exista o viaţă prosperă.

În afara zeilor sănătăţii, inscripţiile votive găsite se adresează, în principal, nimfelor (naiadelor), considerate genii nevăzute ce se scăldau în apele minerale şi le dădeau putere curativă, pentru a putea fi folosite apoi de bolnavi.

La Germisara sunt, de asemenea, generos veneraţi zeii sănătăţii Hygeea şi Aesculapius. Panteonul este completat cu Jupiter, Fortuna, Liber pater şi Libera mater.

Staţiunea era vizitată de diverşi demnitari romani , militari sau civili, fapt dedus din inscripţiile care le menţionează numele latineşti, lista pacientiilor fiind completată şi cu „nationes” foarte variate.

În general, materialul epigrafic analizat de specialişti reflectă o viaţă locală asemănătoare cu cea a staţiunilor Aque (Călan) şi Băile Herculane.

De la sfrşitul perioadei romane până în evul mediu datele referitoare la Băile Geoagiu lipsesc, ele întrând probabil într-un con de umbra.

Primele menţiuni referitoare la Geoagiu în epoca feudală le datorăm călătorului italian Giovani Andrea Gromo, care semnalează refacerea băilor la mijlocul sec.16 de către regina Isabella, soţia lui Ioan Sigismund Zapolya, regele Ungariei: „a înfiinţat acolo nişte băi plăcute, pe care regele le foloseşte adeseori”.

Între 1656 şi 1658 pastorul german Conrad Iacob Hiltebraudt vizitează Băile Geoagiu, consemnând în jurnalul său de călătorie, printre altele: „apa venea dintr-un deal pe o câmpie şi era potrivit de caldă(…). Acolo unde cădea apa cu repeziciune, se afla sus o stâncă îngustă de piatră, unde puteau sedea două persoane spate la spate iar jos era un spaţiu mare, în formă de dreptunghi, în care se putea înota, cu apa până aproape de gât(…). Romanii se scaldau adeseori aici ”.

În epoca modernă, apele termominerale de la Geoagiu sunt utilizate sistematic din sec. 19, dar mai ales la începutul sec. 20, când se amenajează aici diferite utilităţi balneare (bazine, băi la putină în spaţii acoperite, băi de nămol, hotel, vile, etc.).

Între cele două războaie mondiale staţiunea cunoaşte un nou avânt, după cum ne informează „Curierul Băilor” din 1927, fiind frecventata de numeroşi vizitatori şi pacienţi. Din configuraţia de atunci a băilor nu sa păstrat însă aproape nimic, cu excepţia bazinului mic din ştrandul de azi.

Vechile amenajări balneare din perioada interbelică se situau aproximativ pe teritoriul ocupat de actuala parcare din faţa ştrandului. Staţiunea cunoaşte însă perioada ei de dezvoltare maximă începând din anii 60 dar mai ales în 70, când se construiesc cele două moderne baze de tratament ale complexelor UGSR(Germisara) şi UNCAP(Ceres), Hotelul Diana cu piscină acoperită, precum şi amenajările de agrement în aer liber.

Blog de turism

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *